Three glorious suns, each one a perfect sun; not separated with the racking clouds, but sever’d in a pale clear-shining sky.
(William Shakespeare, Henry VI, partea a 3-a, Actul 2, Scena I)
Suntem în 2 februarie 1461, în dimineața bătăliei de la Mortimer’s Cross, când pe cer apar trei sori. Ducele de York reușește să-și convingă trupele că apariția reprezintă un semn de bun augur și câștigă una din bătăliile decisive din Războiul Rozelor, care îl va conduce în cele din urmă la tron, sub numele de Edward al IV-lea.
Parhelionul – cunoscut și sub numele de „soare fals” (mock sun) sau „câinii soarelui” (sun dogs) – este un fenomen de optică atmosferică produs prin refracția razelor solare în cristalele de gheață din atmosferă și este caracterizat prin apariția unuia sau mai multor puncte luminoase situate în paralel cu soarele (sorii falși) uneori și a unui arc – halo – luminos numit „arcul parhelic”. Descris încă din antichitate, fenomenul se produce cu regularitate, în orice anotimp, dar mai ales iarna, când anumite condiții atmosferice sunt îndeplinite.
La 20 aprilie 1535 locuitorii orașului Stockolm s-au trezit speriați de apariția pe cer a sorilor multipli și a arcelor luminoase, vestind, în viziunea lor, pedeapsa iminentă pentru faptele (anti-catolice) ale regelui Gustav. Întoarsă de acesta în favoarea lui, apariția i-a servit ca argument în reprimarea tuturor adversarilor…
Fenomenele celeste au fost dintotdeauna interpretate ca semne prevestitoare… În celebra gravură Melancolia (1514), a lui Dürer, apare reprezentată în fundal căderea meteoritului de la Einsisheim, de la 7 noiembrie 1492. Evenimentul a făcut mare vâlvă în epocă, fiind interpretat drept un semn divin, în special datorită tractului publicat de Sebastian Brand, profesor la Universitatea din Basel și prieten cu Dürer. Obiectul, regăsit într-un câmp de grâu lângă Einsisheim, în Alsacia, devine obiect de pelerinaj, însuși împăratul Maximilian I venind să-l vadă.
În 1514, la mai bine de 20 de ani de la eveniment, speranțele într-o Epocă de Aur ce-ar fi trebuit să înceapă odată cu domnia lui Maximilian, se spulberaseră… epidemii, abuzuri ale Bisericii Romane, Reforma și tulburările ce i-au urmat, printre care iconoclasmul, revoltele țărănești… Toate acestea, dublate de o adâncă criză personală prin care trecea Dürer (în această periodă își pierduse mai mulți prieteni apropiați, tatăl și mama) au rezultat într-o operă sublimă.
Bântuită de obsesia „soarelui dublu”, opera lui Octavian Cosman este și ea una a viziunilor și a semnelor prevestitoare : soarele fals ce-l însoțește și-l imită pe cel adevărat, este simbolul unei lumi care și-a pierdut reperele. Asiduu cititor de Ion Barbu, Octavian Cosman readuce – poate în mod inconștient – „dublul soare, apos, de la Drăgaică” al poetului ermetic, în climatul care-i este propriu: lumea epurată și clară a câmpiilor și colinelor înzăpezite, unde sori strălucitori se profilează pe „cerul limpede și palid”[1] cu aluri shakespeariene.
Inorogul – ființă de excepție – ce populează aceste întinderi, este și el un simbol melancolic. În Istoria Ieroglifică (1703-1705), Dimitrie Cantemir descrie, sub formă de roman alegoric, încâlcitele lupte politice ale vremii, în care toate personajele sunt înfățișate sub forma (și cu caracterisicile) animalelor. El însuși este Inorogul, ființă superioară, neînțeleasă și prigonită de contemporanii săi. Conform lui Bogdan Crețu, „reprezentarile animaliere care populează imaginarul tardiv medieval din răsăritul european nu sunt simple motive cu miză artistică, decorativă, ci elemente constitutive ale unui limbaj divin; cu alte cuvinte, mostre de teofanie. […] realitatea pe care o înfățișează [Cantemir] în Istoria ieroglifică nu mai respectă armonia universului conceput ca desen al lui Dumnezeu. Un echilibru a fost definitiv sfărâmat, lumea se află în derivă, iar discursul despre lume este și el nevoit să încalce convențiile, să amestece reprezentările, codurile simbolice până atunci funcționale.”[2]
Lumea în derivă… și nostalgia paradisului pierdut, a vremurilor de aur ce nu se vor mai întoarce niciodată sau care poate nu s-au întâmplat nicicând… S-a așternut zăpada peste Arcadia, și visele au devenit amintiri…
Teodora Cosman
[1] În versiunea românească: „EDWARD: Orbiți mi-s ochii, sau trei sori văd totuși? În loc de-un soare trei? RICHARD: Sînt minunați. Și limpede e fiecare. Nu sînt/ nici despărțiți de nori… Îi înconjoară/ Un cer atât de limpede și palid!” William Shakespeare, Opere vol.6, Henric al VI-lea, partea I,II,III, Ed. de stat pentru literatură și artă, București, 1958, trad. Barbu Solacolu.
[2] Bogdan Crețu, Inorogul la porțile orientului, vol.1, 2013.
Fundația Doina și Octavian Cosman 