Orice colecție de artă spune cel puțin două povești: una a devenirii sale și alta creată de dialogul dintre operele de artă. De obicei, cea din urmă nu este doar o singură poveste, întrucât pentru fiecare privitor aceleași lucrări înșiruite spun o altă narațiune.
Deoarece colecționarul acestor lucrări nu dorește să vorbim despre el, vom trece direct la a doua poveste, cea pe care o citim din operele de artă.
Vernisaj joi 7 martie de la ora 18
Cuvânt de deschidere: Sebestyén Székely
Orar de vizitare: joi, vineri, sâmbătă între orele 18 – 20
Așezate pe axa spațiului de expunere, vedem două picturi viguroase și luminoase, realizate de Ács Ferenc, ambele reprezentând Parcul Central. Parcul era simbolul timpului liber burghez la începutul secolului al XX-lea, iar luminozitatea celor două tablouri (unul pictat în jurul anului 1910, celălalt datat 1943) este expresia acelei bucurii burgheze, specifice Belle Époque-ului și impresionismului.
Într-adevăr, pictura secolului începea cu Ács Ferenc la Cluj, un oraș care se afla cu totul la periferia artei contemporane în acea perioadă. Ács a fost unul dintre pictorii care a și înființat o școală privată de artă în oraș (1908), însă abia după Unire, în 1925, odată cu înființarea Școlii de Arte Frumoase în același Parc Central, orașul va începe să devină un centru important, înlocuind treptat Baia Mare.
Putem vedea în expoziție mai multe lucrări importante ale lui Pericle Capidan, artist născut în Macedonia, al cărui stil a fost definit de exuberanța dionisiacă a culorilor, specifică zonelor balcanice. Pictorul s-a mutat în 1919 la Cluj, ajungând unul dintre profesorii întemeietori ai școlii. Aici el era privit ca un reprezentat al picturii apropiate de academismul münchenez, față de modernismul tinerilor pictori Catul Bogdan, Aurel Ciupe, Anastase Demian – care vor deveni profesorii acestei școli, împreună cu sculptorul Romul Ladea, întors de la Paris, după ce a vizitat inclusiv atelierul lui Brâncuși. Această gardă profesorală, temeinic pregătită vizual și teoretic, aducând aerul proaspăt al propriei experiențe din metropola modernității, va îndruma mai multe promoții de artiști, ai căror membri erau doar cu câțiva ani mai mari decât ei. Astfel, se formează și o atmosferă de prietenie, de boemă, care a contribuit la nașterea unui ideal al artei și la depășirea greutăților într-un oraș care a rămas încă totuși destul de indiferent față de artă.
Privind lucrările din anii 1930 din această colecție, toate realizate de foști studenți ai școlii, putem observa vitalitatea și energia acelor ani. Privind vigurosul „Interior de biserică” al lui Tasso Marchini, nu putem să nu ne gândim la faptul că pictorului i-au mai rămas abia 4 ani de viață după realizarea acestuia, el murind în 1936, la numai 29 de ani. Considerat liderul tinerilor în acei câțiva ani de activitate, el a ajuns la rezultatele cele mai spectaculoase mergând pe filonul lecțiilor postimpresioniste ale lui Cezanne, pe care reușea să le prezinte într-o cromatică de căldură gravă.
Vedem aici lucrări timpurii ale lui Mohy Sándor, al cărui stil pătrățos s-a impus deja puternic în acești ani timpurii, păstrându-se până la sfârșitul unei lungi cariere, el fiind una dintre vocile cele mai recognoscibile ale picturii clujene.
Gáll Ferenc (devenit François Gall după stabilirea definitivă la Paris) și Teodor Harșia sosesc dinspre tradiția mai veche a picturii, ei nefiind atrași de gândirea picturală postimpresionistă. Amândoi privesc înainte de impresionism, spre Școala de Barbizon, școală care a reprezentat modernitatea cu aproape un secol în urmă. Astfel, ieșirea în aer liber nu duce în cazul lor la destrămarea imaginii, ci dimpotrivă într-o închegare plastică, aproape sculpturală a ei, întregul repertoriu de instrumente putând fi folosit pentru a da frâu liber emoțiilor și temperamentului pictorului. Este vorba despre tușa liberă și pasta groasă care, în cazul lui Harșia, mai ales în lucrările târzii, ajunge la o gestualitate pronunțată și la scrisul cu pensula.
Abia acum pomenim lucrările lui Aurel Ciupe, care a fost profesorul majorității celor despre care am vorbit mai sus.
Reîntors de la Paris, a avut o contribuție majoră nu doar ca profesor, ci și ca scriitor al unor articole importante în revista maghiară Korunk, în care a prezentat mișcările artistice moderne din Paris. A fost unul dintre primii care au scris despre Brâncuși, el semnând un amplu articol în 1928, atunci când critica din țară încă nu îl aprecia în mod deosebit.
Îl pomenim abia acum nu doar pentru că lucrările prezentate sunt din a doua jumătate a vieții, mai exact după anii grei ai realismului socialist, ci și pentru că artistul, care a fost și rector al universității de artă, și președinte al filialei clujene a UAP, ajunge la deplină maturitate și libertate de exprimare abia pe la 60 de ani. Limbajul său vizual este puternic înrădăcinat în postimpresionism, acesta făcând din pictură o disciplină în sine, în care nu motivul reprezentat este subiectul, ci pictura per se. Lucrările lui Ciupe, ca și cele ale lui Matisse, trebuie privite stând într-un fotoliu: dincolo de peisajul, modelul sau natura statică reprezentată, ni se destăinuie astfel un pictor care se bucură de viață contemplând-o.
Pictorul Miklóssy Gábor a intrat în istoria artei cu ampla compoziție „Grivița 1933”, lucrare considerată un vârf al realismului socialist din România. Puțini știu, însă, că în timpul în care artistul picta amplele tablouri cu tematică socialistă și reprezentare realistă, în atelierul său realiza sute de tablouri cu conținut religios-spiritual sau nuduri: doar acestea luate separat ar fi suficiente pentru a-l considera pe Miklóssy Gábor un mare artist. Nudul este un motiv central al picturii sale, însă rareori apare doarde dragul reprezentării frumuseții corpului feminin. De cele mai multe ori, nudurile reprezintă angoasele existențiale sau puntea dintre viață și moarte, așa cum ne apare și în acest „Nud cu begonie”, unde nudul este așezat între primul plan dominat de frunzele cărnoase ale plantei și ultimul plan (spre care se întoarce un alt nud, pe care îl vedem doar din spate) al unui amurg dramatic.
Anilor 1950, dominați de ideologia realismului socialist, i-a urmat o perioadă de relativă destindere și deschidere culturală. În această perioadă, o nouă generație de artiști debutează, aceștia rămânând în zona modernismului temperat și a picturii figurative – atât de caracteristice artei clujene. Una dintre vocile marcante, prezentă în expoziție, este cea a lui Paul Sima, cu o pictură cu pronunțat caracter grafic, limbaj inspirat din arta monumentală, o sursă importantă pentru înnoirea picturii românești în anii 1960.
Pictorii mai în vârstă – precum Petru Feier, Ion Sima – vor reveni, în această perioadă, la stilul lor inițial, de dinainte de război, și vor aduce la suprafață noi resurse ale propriului limbaj.
O voce cu totul aparte în acest peisaj este cea a lui Fülöp Antal Andor, bun prieten cu Tasso Marchini, un mare îndrăgostit de Italia și de arta italiană. Puritatea sufletească și căldura culorilor se revarsă peste toate lucrările sale. Făcând un salt în timp, putem să îi alăturăm „Crizantemelor și gutuilor” sale „Binecuvântarea” lui Kancsura István, care a nutrit o mare admirație și prietenie față de acest pictor. Din micul său ulcior se revarsă același tip de lumină interioară peste întregul univers.
Astfel, ajungem în zona artei clujene contemporane, respectiv la generațiile de artiști care și-au închegat opera începând cu anii 1960 – 1980. Dacă pictura clujeană mai veche din această colecție este orientată spre o realitate fermă, chiar statică, surprinsă figurativ (să ne amintim „Snopii de grâu” al lui Capidan), predispoziția colecționarului pentru lucrări care se mișcă între nonfigurativ și figurativ în arta contemporană ne arată deschiderea acestuia spre realități mai abstracte.
Hiperrealismul lui Nicolae Maniu ne conduce spre senzualitatea suprafețelor în pictura lui Corneliu Brudașcu. Peisajul apare încă odată ca la Kancsura, Ioan Sbârciu și Octavian Cosman, trimițând spre tradițiile picturii clujene. Însă în lucrările acestor pictori, peisajul, așadar legătura vizuală cu mediul înconjurător, este doar baza afectivă care ne duce spre înțelegerea sau primirea unor dimensiuni spirituale.
În încheiere, am dori să îi mulțumim colecționarului pentru că ne-a dat posibilitatea să ne spunem poveștile privind tablourile sale și îi dorim ca această colecție să crească frumos și să se împlinească organic.
Sebestyén Székely, critic de artă
Expoziție realizată în colaborare cu Fundația Polaris Medical
Fundația Doina și Octavian Cosman 